Legenda Mărțișorului

           Mărţişorul este un simbol al primăverii, al revenirii la viaţă. La începuturi, acesta era reprezentat printr-o monedă, apoi s-a transformat în mici pietre de râu vopsite în alb şi roşu, înşirate pe o aţă.

Odată, Soarele coborî într-un sat, la horă, luând chipul unui fecior. Un zmeu l-a pândit şi l-a răpit dintre oameni, închizându-l într-o temniţă. Lumea se întristase. Păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Nimeni nu îndrăznea să-l înfrunte pe zmeu, dar într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece să salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute să-l biruie pe zmeu şi să elibereze Soarele. Drumul lui a durat trei anotimpuri: vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi au început lupta. S-au înfruntat zile întregi până când zmeul a fost doborât. Slăbit de puteri şi rănit, tânărul eliberă Soarele. Acesta se ridică pe cer înveselind şi bucurând lumea. A reînviat natura, oamenii s-au bucurat, dar viteazul n-a ajuns să vadă primăvara. Sângele cald din răni i s-a scurs în zăpadă. Pe când aceasta se topea, răsăreau flori albe, ghioceii, vestitorii primăverii. Până şi ultima picătura de sânge a flăcăului se scurse în zăpada imaculată.

De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi unul rosu. Ei le oferă fetelor pe care le iubesc sau celor apropiaţi. Roşul înseamnă dragoste pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului. Albul simbolizează sănătatea şi puritatea ghiocelului, prima floare a primăverii.

De 1 Martie, românii au obiceiul ca părinţii să lege copiilor la mână sau la gât câte o monedă, pentru ca aceştia să aibă noroc tot anul şi să fie sănătoşi. Punerea mărţişorului se face de obicei înainte de răsăritul soarelui. El este dăruit, în zilele noastre, în principal copiilor, fetelor şi femeilor, pentru a le proteja gingăşia şi sensibilitatea.

Fetele se spală tot anul cu apa din zăpada rămasă până la 1 martie, pentru a fi frumoase şi drăgăstoase.

După 12 zile de purtat mărţişorul, acesta se scoate şi se leagă de un pom roditor, pentru a face multe fructe în anul respectiv. Se mai spune că dacă e vreme frumoasă, atunci vom avea o primăvară însorită.

Calul și măgarul

     Se spune că un țăran avea în gospodăria sa un măgar și un cal. Țăranul era tare harnic, așa că în fiecare zi mergea ori la câmp, ori la pădure, ori la râu, pe unde avea treburi de făcut. Ba mai lucra și pe la vecini. Calul și măgarul îl însoțeau pretutindeni. Împreună cărau lemnele, piatra din râu sau arau câmpul.
  De la un timp, măgarul se simțea tare obosit. Așa că într-una din zile îi zise tovarășului său:
- Calule, tu ești mai voinic și mai în putere, te rog, ia-mi ceva din spinare, ca să-mi ușurez povara, că tare îmi este greu. Simt că mă sfârșesc.
Dar calul i-a întors spatele și nu a vrut să-l ajute. Bietul măgar răsufla din ce în ce mai greu și slăbea văzând cu ochii. Și într-o zi căzu mort sub greutatea poverii lui.
  Tare s-a necăjit țăranul. Dar acum era prea târziu, nu mai avea ce să mai facă. Așa că lua povara de pe spinarea măgarului și o puse pe spinarea calului. Calul ducea acum și povara lui și pe a măgarului. Ba mai mult, țăranul jupui pielea măgarului după obiceiul locului și o aruncă și pe aceasta pe spinarea calului.
   Calul, apăsat de greutatea poverilor, își zicea:
 - Vai mie, așa îmi trebuie, căci nu vrusei să iau puțin din povara de pe spinarea tovarășului meu. El a murit din pricina asta, iar eu trebuie să duc acum și povara lui toată. Ba încă stăpânul îmi puse în spate și pielea lui!

Morala:  Ajutându-i pe alții, te ajuți pe tine însuți. 

Îngerul

      A fost odată, în ceruri, un copil pe cale să se întrupeze. Într-o zi, el i se adresa lui Dumnezeu:
- Știu, Doamne, că mâine mă vei trimite pe Pământ, dar spune-mi, te rog, cum voi supraviețui acolo asa mic și neajutorat?
Dumnezeu ii răspunse:
- Dintre miile de îngeri, am ales unul pentru tine. Te va aștepta și va avea grija de tine.
- Dar aici, în Rai, eu nu fac altceva decât să cânt și să zâmbesc. De asta am nevoie ca sa fiu fericit!
- Îngerul tău îți va cânta în fiecare zi. Tu vei simți iubirea lui și vei fi fericit, răspunse Dumnezeu.
- Și, continuă copilul, cum voi înțelege ce îmi vor spune oamenii dacă eu nu știu limba lor?
- Asta este simplu, spuse Creatorul, îngerul tău îți va spune cele mai frumoase și mai dulci cuvinte pe care le vei auzi și, cu multă răbdare și grijă, te va învăța să rostești tu însuți cuvinte.
Copilul privi către Dumnezeu, spunând:
- Si ce voi face când voi vrea sa vorbesc cu Tine?
Dumnezeu îi zâmbi copilului și-i spuse:
- Îngerul tău te va învăța cum sa te rogi.
Copilul adăugă:
- Am auzit ca pe Pământ sunt oameni răi. Cine mă va ocroti?
Dumnezeu răspunse:
- Îngerul tău te va ocroti chiar cu prețul vieții sale!
Întristându-se, copilul zise:
- Dar eu voi fi mereu trist pentru că nu te voi mai vedea.
- Ooo, îngerul tău îți va vorbi continuu despre Mine și te va învăța calea spre Mine. Astfel, Eu voi fi cu tine întotdeauna.
În acel moment, era atâta liniște și pace în Rai încât se auziră vocile de pe Pământ.
În grabă, copilul puse, oftând, o ultimă întrebare:
- Oh, Doamne, eu trebuie sa plec acum. Spune-mi, te rog, numele îngerului meu!
- Numele îngerului tău nu are nicio importanță.Tu ii vei spune simplu: MAMA, răspunse Dumnezeu.

   Morala: În viața ta vei vedea multe locuri, vei întâlni mulți oameni, dar vei avea întotdeauna o singură mamă! Mama este cel mai frumos cadou de care ai putea avea parte. Iubește-o, apreciaz-o și respect-o pe cea care a vegheat cu iubire asupra ta încă din prima clipă a vieții tale. Nu uita să îi amintești mamei tale în fiecare zi că o iubești și că o apreciezi pentru tot ce a făcut pentru tine.

                                                                Iubiți-vă, mamele!

Adevărata bogăție

       Într-o bună zi, tatăl unei familii înstărite hotărî să-și ducă fiul într-o călătorie pentru a-i arăta cât de bogați sunt ei și felul în care trăiesc oamenii simpli. Tatăl și fiul petrecură mai multe zile și nopți la ferma unei familii sărace.
   Întorși acasă, tatăl își întrebă fiul:
- Ei bine, fiule, cum ți s-a părut călătoria?
- Ooo, a fost extraordinar, tată!
- Ai văzut cât de săraci sunt unii oameni? întrebă tatăl.
  Fiul îi răspunse: 
- Am văzut că noi avem un câine și ei au patru. Noi avem o piscină, iar ei au un iaz uriaș. Noi avem becuri în grădină, ei au stelele nopții. Noi avem o bucată de pământ, ei au câmpuri largi ce se întind până dincolo de orizont. Noi avem servitori, iar ei îi servesc pe alții. Noi ne cumpărăm mâncarea, ei o cultivă. Noi avem ziduri care ne apără proprietatea, ei au prieteni care îi ocrotesc.
La auzul vorbelor fiului său, tatăl rămase încremenit. Fiul adaugă:
- Tata, îți mulțumesc că mi-ai arătat cât de săraci suntem!

  Morala: Adevărată bogăție nu este dată de lucrurile materiale pe care le ai, ci de ceea ce sălășluiește în sufletul tău. Poți avea toți banii de pe lume și toate bogățiile, dar dacă nu ai cele mai importante lucruri nu ai nimic. Prietenii, bunătatea și libertatea sunt adevăratele comori ale vieții. 

Bătrâna și vasul

         O femeie bătrână din China avea două vase mari, pe care le atârna de cele două capete ale unui băț, și le căra pe după gât. Un vas era crăpat, pe când celălalt era perfect și tot timpul aducea întreaga cantitate de apă. La sfârșitul lungului drum ce ducea de la izvor până acasă, vasul crăpat ajungea cu apa doar pe jumătate. Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia aducea doar un vas și jumătate de apa. Bineînțeles, vasul bun era mândru de realizările sale. Dar bietului vas crăpat îi era atât de rușine cu imperfecțiunea și se simțea atât de rău că nu putea face decât jumătate din muncă pentru care fusese menit!                                                                        După 2 ani de așa zisa nereușită, cum credea el, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor:                                                                              - Mă simt atât de rușinat pentru că această crăpătură face ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!                                          Bătrâna a zâmbit:                                                                                                                                                                                                   - Ai observat că pe partea ta a drumului sunt flori, însă pe cealaltă nu? Asta pentru că am știut defectul tău și am plantat semințe de flori pe partea ta a potecii și, în fiecare zi, în timp ce ne întoarcem, tu le uzi. De doi ani culeg aceste flori și decorez masa cu ele. Dacă nu ai fi fost așa, n-ar mai exista aceste frumuseți care împrospătează casa.

           Morala: Fiecare dintre noi avem defectul nostru unic. Însă crăpăturile și defectele ne fac unici și diferiți de cei din jur.       Trebuie să luăm fiecare persoană așa cum este și să căutăm ce este bun în ea. De aceea, uneori trebuie să cunoaștem persoanele din jur înainte de a le critica. Oamenii sunt la fel ca florile, cu cât îi ajuți mai mult pe cei din jur, cu atât vei fi apreciat și te vor privi cu simpatie și respect, dar dacă nu îi poți ajuta vei fi dat la o parte cu timpul.                                                                                                        Deci, nu uitați să mirosiți florile de pe partea voastră a drumului. Bucurați-vă de toate momentele pe care le oferă viața, deoarece sunt unice, la fel ca oamenii chiar dacă avem defecte.  

Căsuța din oală (basm popular)

        În mijlocul câmpului ședea o oală răsturnată și era oala aceea mare-mare, cât un butoi.

 Iaca trece pe acolo un șoarece și vede oala aceea goală.
   " Bună casa e asta", își zise el. "A cui o fi?". 
 - Casa-căsuță, cine stă aici?
   Dar nimeni nu răspunde. Se uita șoarecele în toate părțile, însă nu vede pe nimeni. Numai doua muște, care veniseră și ele după mâncare acolo, se ridicară în doua piciorușe; dar șoarecele nici nu le-a luat în seama.
 " Ia să mă mut eu aici și să stau singur!". Și s-a așezat șoarecele în oală.
 Trece pe acolo o broscuță. 
- Casa-căsuță, cine locuiește aici? 
-Eu,șoarecele! Dar tu cine ești?, răspunde șoarecele din fundul oalei.
-Eu sunt broasca! Dacă vrei vino înăuntru și-om trăi împreună. 
-Bun de tot! Iaca ca vin și eu.
Și a sărit broasca în oala și a stat cu șoarecele la un loc.
  Trece pe câmp un iepure. Și văzând namila aceea de oală răsturnată, s-a oprit și a întrebat: 
-Căsuță căsuță, cine locuiește aici? 
-Suntem noi: broasca-broscuța, și șoarecele-șoricelul. Dar tu cine ești?
-Eu sunt fugarul de peste câmpuri și vai, iepurele. Nu mă lăsați și pe mine sa stau cu voi înăuntru?
-Iaca aici nu plouă și nici soarele, nici vântul nu intră. Bucuros, frate! Vino înăuntru și-om trăi împreună că e loc.
  Și s-a mutat și iepurele cu culcușul în oală.
 Trece într-o zi pe lângă oala-căsuță jupâneasa vulpe și întreabă și ea: 
-Casă căsuță, cine stă aici? 
-Noi trăim: iepurele-iepurașul cu broasca-broscuța, și șoarecele-șoricelul. Dar tu cine ești?
-Eu sunt surioara voastră mai mare, vulpea. Pentru mine n-o fi loc? A vai de capul meu, am rămas fără casă!
-Da, este: intră și-i vedea, că pentru oameni buni e loc.
-Mulțumesc! Asta am așteptat și eu. Și s-a așezat vulpea în oală și au trăit împreună multe zile.
Vine lupul nu știu de unde. Vede oala mare: și-a închipuit c-o fi cineva înăuntru.
-Căsuță căsuță, cine locuiește aici? 
-Eu, sora vulpe, cu iepurele-iepurașul cu broasca-broscuța și șoarecele-șoricelul. Dar tu cine ești?
-Eu sunt un biet lup fără adăpost. Oare n-o fi chip să stau și eu cu voi? Că bună casă mai aveți!
-Se poate, cum să nu! Ne-om mai înghesui cu toții și ți-om face loc și dumitale.
   Și-a intrat lupul în căsuța, și-au trăit împreună. 
             Nu știu de unde a venit și ursul. Și era mânios Moș Martin și ostenit, că umblase toată ziua după mâncare. Și cum a văzut oala aceea, nu și-a închipuit că e o căsuță cu oaspeți înăuntru; și s-a așezat pe ea, ca să se odihnească puțin.
Dar cum s-a așezat, oala: Pârr! Trosc! S-a sfărmat în bucăți și ursul... ce-a făcut ursul? S-a ales cu o sperietura buna, iar ceilalți au fugit care încotro au văzut cu ochii.

                   
https://www.youtube.com/watch?v=_-3kxQvaJkc