Calul și măgarul

     Se spune că un țăran avea în gospodăria sa un măgar și un cal. Țăranul era tare harnic, așa că în fiecare zi mergea ori la câmp, ori la pădure, ori la râu, pe unde avea treburi de făcut. Ba mai lucra și pe la vecini. Calul și măgarul îl însoțeau pretutindeni. Împreună cărau lemnele, piatra din râu sau arau câmpul.
  De la un timp, măgarul se simțea tare obosit. Așa că într-una din zile îi zise tovarășului său:
- Calule, tu ești mai voinic și mai în putere, te rog, ia-mi ceva din spinare, ca să-mi ușurez povara, că tare îmi este greu. Simt că mă sfârșesc.
Dar calul i-a întors spatele și nu a vrut să-l ajute. Bietul măgar răsufla din ce în ce mai greu și slăbea văzând cu ochii. Și într-o zi căzu mort sub greutatea poverii lui.
  Tare s-a necăjit țăranul. Dar acum era prea târziu, nu mai avea ce să mai facă. Așa că lua povara de pe spinarea măgarului și o puse pe spinarea calului. Calul ducea acum și povara lui și pe a măgarului. Ba mai mult, țăranul jupui pielea măgarului după obiceiul locului și o aruncă și pe aceasta pe spinarea calului.
   Calul, apăsat de greutatea poverilor, își zicea:
 - Vai mie, așa îmi trebuie, căci nu vrusei să iau puțin din povara de pe spinarea tovarășului meu. El a murit din pricina asta, iar eu trebuie să duc acum și povara lui toată. Ba încă stăpânul îmi puse în spate și pielea lui!

Morala:  Ajutându-i pe alții, te ajuți pe tine însuți.